joi, 19 mai 2011
Salvador Dalí
Cuprins |
Viaţa şi opera
Încă de copil, manifestă un viu interes pentru pictură, primele încercări le face pe cutii de carton pentru pălării, primite de la mătuşa sa, croitoreasă de lux. Familia locuieşte la Figueras, într-o vară, părinţii îl trimit la Moula de la Torre, la unul dintre prietenii lor, Ramon Pichot, pictor impresionist. Convins de talentul lui Salvador, Pichot îi sugerează să-şi continue studiile în Madrid. În 1918, va avea prima expoziţie a operelor sale în teatrul local din Figueras.În 1921 intră la Academia de Arte Frumoase San-Fernando din Madrid, unde se împrieteneşte cu Federico García Lorca şi Luis Bunuel, dar - decepţionat de sistemul de predare - incită studenţii la manifestări de protest şi este exclus din şcoală. Începe să poarte favoriţi, pantaloni scurţi, pardesiu lung, pălărie de pâslă şi să fumeze pipă.
În anul 1926 se duce la Paris, unde vine în contact cu ambianţa intelectuală a capitalei Franţei, în acel timp în plină efeverscenţă suprarealistă, şi face cunoştinţă cu André Breton, Pablo Picasso, Joan Miró şi Paul Eluard. În acest cerc suprarealist se împrieteneşte mai ales cu scriitorul francez René Crevel, care îi va dedica pictorului o broşură intitulată "Dalí sau antiobscurantismul" (1931).
"Metoda paranoico-critică"
Dalí este entuziasmat de mişcarea suprarealistă, în care vede posibilitatea manifestării imaginaţiei sale exuberante unită cu o virtuozitate tehnică a desenului şi culorii. Datorită comportamentului său, în 1934 este exclus din grupul artiştilor suprarealişti, ceea ce nu-l împiedică să se considere singurul artist capabil de a capta "formele suprareale". Ca alternativă la "automatismul psihic" preconizat de Breton, Salvador Dalí recurge la propriul său stil ca "metodă paranoico-critică", pe care o defineşte drept "o metodă spontană a cunoaşterii iraţionale care constă în interpretarea critică a reveriilor delirante". Astfel, imaginile pe care pictorul încearcă să le fixeze pe pânză derivă din agitaţia tulbure a inconştientului (paranoia) şi reuşesc a căpăta formă numai datorită raţionalizării delirului (momentul critic).Din această metodă au rezultat imagini de o extraordinară fantezie până la stupefacţie. Tehnica adoptată este aceea a picturii din Renaştere, din care preia doar exactitatea desenului şi cromatismul, nu însă măsura echilibrului formal. În picturile sale prevalează efecte iluzioniste şi o complexitate tematică care amintesc empfaza şi exuberanţa barocului iberic. Dalí recurge la spaţii largi în care include o mare cantitate de elemente - oameni, animale obiecte - într-o combinaţie iraţională a raporturilor şi deformare a realităţii.
Pasiunea pentru Gala
În 1929 întâlneşte pe Gala Diaconov, soţia poetului Paul Éluard, pentru care face o pasiune ce nu se va stinge tot restul vieţii lui. Reuşeşte să o despartă de Éluard, Gala devenindu-i nu numai soţie, dar şi muză inspiratoare, reprezentând-o în multe din picturile sale. Graţie Galei, Dalí va cunoaşte în cele din urmă dragostea trupească, care îi fusese până atunci cu desăvârşire străină, salvându-l de nebunie, după cum a mărturisit artistul.Delirul megalomaniei
Între 1939 şi 1948 trăieşte la New York, unde expoziţiile sale obţin un succes triumfal. Artistul se complace într-o mândrie provocatoare şi creează teme în care apare, obsesiv, un univers sub semnul erotismului, sadismului, scatologiei şi putrefacţiei. Se plimbă pe străzile New York-lui cu un clopoţel, pe care îl foloseşte pentru a atrage atenţia asupra sa - gândul că ar putea trece neobservat este pentru el la fel de insuportabil ca sărăcia şi smerenia.
Până în ultima perioadă a vieţii lui, Dalí a continuat să alimenteze până la extrem faima sa de artist excentric, original până la limita delirului, devenit cu timpul prizonierul propriului său personagiu, orgolios şi imprevizibil. În 1975 primeşte un titlu nobiliar, devine "marchiz de Pubol", deoarece în acel timp locuia în castelul Pubol, pe care i-l oferise Galei.
Gala moare în 1982, în 1983 Dalí pictează ultimul său tablou, Coada de rândunică. După un accident în care suferă arsuri grave, se retrage din viaţa publică. Părăseşte castelul şi se adăposteşte în turnul "Galatea" din al său "Teatro-Museo", unde va muri în ziua de 23 ianuarie 1989, la Figueras, localitatea în care s-a născut.
SALVADOR DALI
Paul Cezanne
Paul Cézanne
Viaţa şi Opera
Paul Cézanne (Paul Cesana) se naşte la 19 ianuarie 1839 în Aix-en-Provence, oraş în apropierea Marsiliei, la 20 de kilometri de Marea Mediterană. Tatăl său, Louis-Auguste Cézanne, este un om înstărit, în 1848 înfiinţează prima bancă din oraş. Paul, viitorul pictor, începe gimnaziul în 1852, la Bourbon. Este un elev eminent, în frunte la studiul limbilor clasice. La vârste de 13 ani, se împrieteneşte cu trei colegi de şcoală, unul este Émile Zola, de care va fi legat până târziu, ceilalţi doi, Jean-Baptiste Baille şi Louis Marguery. Toţi patru erau legaţi de dragostea pentru literatură, îi entuziasmează Victor Hugo, descoperă împreună poeziile lui Alfred de Musset şi îi interesează muzica. În orchestra oraşului Cézanne cânta la corn, iar Zola la clarinet. În 1857, Cézanne se înscrie la Şcoala de Desen din Aix-en-Provence. În muzeul oraşului cunoaşte câteva tablouri şi sculpturi clasice şi opere din colecţia pictorului Granet, care donase oraşului şi pânzele prietenului său, Ingres. În 1858, Zola pleacă definitiv la Paris. Despărţirea este grea pentru cei doi prieteni, ei caută să înlocuiască discuţiile de până acum cu schimburi frecvente de scrisori.Studiile la care îl obligă tatăl său nu-l preocupă pe Cézanne. În ciuda acestui fapt, în decembrie 1858, se înscrie la facultatea de Drept din Aix, dar în acelaşi timp îl roagă pe Zola să se intereseze de examenul de admitere la Academia de Arte Frumoase din Paris. În septembrie 1861 pleacă la Paris, unde este obligat să trăiască din 125 franci lunar, sumă pusă la dispoziţie de tatăl său. În Paris descoperă marile muzee, unde poate copia operele marilor artişti. Se duce în fiecare dimineaţă la Academia "Charles Suisse", pentru a participa la ore de desen. La Academie face cunoştinţă cu Camille Pissarro, cu care se împrieteneşte foarte repede. Dă examen de admitere fără succes la Academia de Arte Frumoase şi îşi petrece timpul în continuare în atelierul Suisse, unde pictează după model. În urma sfaturilor lui Pissarro, începe să picteze şi în aer liber.
Cézanne lucrează de-a lungul întregii sale vieţi la anumite teme şi le esenţializează. O astfel de temă este seria jucătorilor de cărţi. Un astfel de tablou se găseşte în "Muzeul Orsay" din Paris. Se poate remarca paleta deosebit de rafinată a culorilor, deoarece din tonurile calde, dar amestecate brutal, radiază o înaltă formă a suavităţii. O altă temă preferată sunt naturile moarte cu fructe, care revin ca un leitmotiv în creaţia lui Cézanne. În tabloul "Natură moartă cu mere şi portocale" (1899) reliefurile realizate amintesc sculpturalitatea câtorva pânze care reprezintă muntele "Sainte-Victoire". Tablourile pictate cu acest subiect reprezintă cele mai mari capodopere ale lui Cézanne.
În 1895, negustorul de tablouri Ambroise Vollard organizează prima expoziţie personală a lui Cézanne. În 1900 expune la Expoziţia Universală de la Paris. Acum Cézanne începe să fie cunoscut. Părăseşte arareori Aix-en-Provence, unde îşi cumpărase un atelier în afara oraşului. Lucrează tot timpul şi cu toate forţele. În 1904 expune la Salonul Oficial de toamnă, iar în 1905 la Salonul de toamnă şi la Salonul Independenţilor.
O temă clasică în istoria picturii - femeia care se scaldă - revine frecvent în lucrările lui Cézanne. Cu tabloul "Les grandes baigneuses", realizat în ultimii ani ai vieţii, trece la compoziţii monumentale, în care corpurile formează o parte arhitectonică a întregului. Există trei tablouri asemănătoare între ele, cea mai mare intensitate s-a concretizat în tabloul care se găseşte în Muzeul de Artă din Philadelphia (USA). Culorile simple şi armonice sunt amplasate aproape ca la o acuarelă. Siluetele celor paisprezece femei grupate în jurul copacilor imenşi, care se întind către cer, amintind bolţile unei catedrale, formează un tablou cu o armonie strălucitoare.
La 15 octombrie 1906, Cézanne pictează în aer liber. Stă prea mult în ploaie şi, când ajunge acasă, îi este deja foarte rău. Contractează o pneumonie gravă, starea sa devine critică şi la 23 octombrie 1906, Cézanne moare în vârstă de 66 de ani. Cézanne a dorit "să moară pictând". Dorinţa i s-a împlinit, ultima sa scrisoare fiind adresată negustorului de culori...
Pictura lui Cézanne a avut un uriaş impact asupra artei secolului al XX-lea, incluzând şi arta abstractă. Chiar din timpul vieţii sale, contemporanii încearcă să-i fructifice experienţa. Mult îi datorează Van Gogh şi Gauguin. Acesta din urmă îi cumpără de altfel numeroase lucrări. simboliştii, prin Maurice Denis, văd şi ei în Cézanne pe unul din maeştrii lor. Matisse spune următoarele: "Cézanne este maestrul nostru, al tuturor". Picasso, ştie cât îi datorează înaintaşului său, al cărui moştenitor credincios este fără îndoială. După moartea lui Cézanne, el pictează în scurt timp, în 1907, tabloul "Domnişoarele din Avignon", care este în acelaşi timp un omagiu faţă de pictura "Les grandes baigneuses" a predecesorului său.
Henri Matisse
Henri Matisse
http://www.abcgallery.com/M/matisse/matisse.html(n. 31 decembrie 1869, Le Cateau-Cambrésis - d. 3 noiembrie 1954, Nisa), pictor francez, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai artei secolului al XX-lea şi totodată unul dintre principalii iniţiatori ai artei moderne. Moştenitor al impresionismului şi neoimpresionismului, Matisse dă impuls mişcării fauviste, dar este în acelaşi timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în cultivarea artei africane, cât şi în creaţia artiştilor renascentişti sau cu operele contemporanilor săi.
Henri Matisse - Lux, calm şi voluptate, 1904 - Musée d'Orsay, ParisAnul 1904 reprezintă un punct de cotitură în creaţia lui Matisse. După prima expoziţie pa care i-o organizeză Ambroise Vollard în galeria sa din Paris, pictorul pleacă la Saint-Tropez, unde îl aştepta Paul Signac, care îl iniţiază în stilistica divizionismului. Divizioniştii (neoimpresioniştii) se serveau de tehnica pointillistă, care consta în pictarea cu trăsături scurte, distincte de pensulă, care lasă puncte mici, regulate, multicolore şi independente de culoare pură. "Lux, calm şi voluptate" este o dovadă evidentă a folosirii acestui stil.
Henri Matisse - Dans II, 1909 - Muzeul Ermitage, Sanct PetersburgIzbucneşte un scandal! Explozia culorilor puternic contrastante şi modernitatea tablourilor trezesc furia criticilor oficiali. Unul dintre aceştia - Louis Vauxcelles - numeşte sala care grupează operele acestor artişti "cuşca fiarelor sălbatice" ("la cage aux fauves"), de unde şi denumirea sub care va rămâne cunoscută noua direcţie în pictură -fauvism. În anul 1908, Matisse deschide o şcoală de pictură în atelierul său din Paris, care va dura doar trei ani. Începe să fie cunoscut, călătoreşte şi expune în străinătate (München, Moscova, Londra, Berlin. Igor Stravinsky şi Serghei Diaghilev îi cer să deseneze costumele şi decorurile pentru reprezentarea la Londra a spectacolului coreografic "Le chant du rossignol" ("Cântecul privighetoarei") cu formaţia de balet rusă (Les Ballets Russes) în 1919.
Henri Matisse - Muzica, 1939 - Albright-Knox Gallery, Buffalo, NYMatisse îşi petrece o mare parte din timp la Nisa, unde se dedică aproape în totalitate lucrului, dând naştere unui univers artistic inedit. Nu-i place noua avangardă, nu-l interesează suprarealiştii care dau tonul în pictură începând cu anii douăzeci. În anul 1939, se reîntoarce la Paris, în noul său atelier. Războiul îl marchează. Nu mai lucrează pe mari suprafeţe şi experienţa acumulată o foloseşte în lucrări cu format de şevalet. O asfel de lucrare este "Bluza românească", în acorduri de alb şi roşu, inspirată de prietenia lui cu Theodor Pallady.
Henri Matisse - Bluza românească, 1940 - Centre Georges Pompidou, ParisSub ocupaţie, Matisse este considerat de autorităţile naziste un pictor "degenerat". Numai în zona liberă din sudul Franţei are posibilitatea să continuie nestânjenit să picteze. Pleacă, aşadar, la Nisa.
Henri Matisse - Tristeţea regelui, 1952 - Musée National d'Art Moderne, ParisÎn 1952 are loc lnaugurarea muzeului Matisse din Le Cateau-Cambrésis, oraşul său natal. Greutatea anilor se face însă simţită. Ia totuşi naştere o serie de colaje în guaşă - pictorul le numeşte "decupaje de hârtie" (papiers découpés) - printre care "La tristesse du roi" ("Tristeţea regelui"), în care îmbinarea culorilor trezeşte o asociaţie cu ritmul muzicii şi dă impresia unui portret, ultimul său autoportret. La 3 noiembrie 1954 suferă un atac de inimă şi moare înconjurat de prieteni, la Nisa.
http://www.abcgallery.com/M/matisse/matisse.html(n. 31 decembrie 1869, Le Cateau-Cambrésis - d. 3 noiembrie 1954, Nisa), pictor francez, unul dintre cei mai străluciţi reprezentanţi ai artei secolului al XX-lea şi totodată unul dintre principalii iniţiatori ai artei moderne. Moştenitor al impresionismului şi neoimpresionismului, Matisse dă impuls mişcării fauviste, dar este în acelaşi timp un pictor universal, la fel de dezinvolt în cultivarea artei africane, cât şi în creaţia artiştilor renascentişti sau cu operele contemporanilor săi.
Cuprins |
Note biografice şi evoluţia artistică
Începuturile
Henri Matisse s-a născut la 31 decembrie 1869 în Le Cateau-Cambrésis, o localitate din nordul Franţei. Fiu al unui negustor de grâne, se pregăteşte mai întâi pentru profesiunea de avocat, dar în perioada de lungă convalescenţă după o intervenţie chirurgicală survenită în anul 1890, se apucă de desenat, descoperind astfel lumea artei. Pleacă la Paris şi se înscrie la Academia Julian. Adevăratele lui experienţe artistice vor fi însă legate de École des Beaux-Arts, unde urmează cursurile pictorului simbolist Gustave Moreau, în atelierul căruia începe să meargă cu regularitate începând din 1895. Leagă numeroase prietenii, printre care Albert Marquet şi Theodor Pallady. În anul 1899, Matisse începe să studieze pictura în atelierul lui Eugène Carrière, unde îl va întâlni pe André Derain, care i-l va prezenta pe Maurice de Vlaminck.
Parnasul fauviştilor - Collioure
Matisse îşi petrece vara anului 1905 la Collioure, un mic port situat în sudul Franţei, unde soseşte şi André Derain. Amândoi artiştii lucrează împreună. În octombrie 1905 are loc la Paris al III-lea Salon de Toamnă. În sala nr. VII au fost grupate tablourile lui Matisse, Marquet, Derain, de Vlaminck, Dufy.
[modificare] Perioada de maturitate
Ultimii ani
În 1941, bolnav de cancer, este operat într-o clinică din Lyon. În ciuda temerilor iniţiale, Matisse va părăsi spitalul în plină formă, gata să se reapuce de lucru. Începe să utilizeze tehnica hârtiei decupate (collages) şi iniţiază seria "Jazz". După eliberare, se organizează o mare expoziţie retrospectivă la Salonul de Toamnă din Paris (1945). Între anii 1946-1951 realizează monumentala lucrare de decorare a capelei "Rosaire" din mănăstirea călugăriţelor dominicane din Vence, în apropiere de Nisa.
Claude Monet
Alături de marii pictori Pissaro, Renoir si Sisley, Monet este unul din reprezentanţii cei mai importanti ai impresionismului. Impresionismul este acel curent artistic care a revolutionat pictura secolului XIX. Claude Monet a trezit admiratia contemporanilor săi prin utilizarea de culori luminoase, precum si cu peisajele sale, în care a transpus pe pânză vibratia. El este întemeietorul impresionismului. În acest curent imaginea este pulverizată; unii critici de artă spun că este pictat aerul.
Claude Monet s-a născut la Paris în anul 1840 dar copilăria si-a petrecut-o în Normandia. Si-a început viata artistică prin a face si a vinde caricaturi. Cel care i-a influentat soarta mai târziu a fost Eugen Boudin. El este cel care-l initiază pe Monet în taina utilizării vopselei cu ulei si în tehnica plen air – nepermisă în pictura academică. Mai târziu Claude doreste să studieze pictura la Paris. Familia nu a fost mulţumită de investiţia pe care au făcut-o pentru studiile pictorului. Mătusa sa a fost cea ce i-a oferit o bursă continuă.
Monet se înscrie la L’Academie Suisse. Acolo îl cunoaste pe Pissaro. În 1861, Monet este înrolat, pleacă în Algeria, unde se îmbolnăveste de tifos de aceea este trimis acasă. El se întoarce la Le Havre. În timp îi cunoaste pe Johann Jongking si Charles Gleyre, în atelierul căruia lucrează. Salonul acceptă două dintre lucrările lui din Pădurea Fontainebleu iar critica le primeste cu apreciere. Lumea îi confunda numele cu cel al lui Manet, care a provocat un real scandal cu opera Olimpia. În 1866 Monet are un succes colosal la Salon cu un peisaj si portretul lui Camille.
În 1867 se mută pe aceeasi stradă cu Renoir. Salonul îi respinge lucrările deoarece erau prea apropiate de acea „pictură tânără” împotriva căreia luptau criticii de artă. Camille care era iubita lui aduce pe lume un băiat pe care-l va numi Jean. Viata tinerei familii e tulburată de probleme materiale. Din acest motiv Monet vroia să se înece, faptă mărturisită lui Bazille. Din fericire, Louis Gaudibert îi cumpără câteva tablouri, astfel artistul călătorind la Paris. El se stabileste pe malul mării. Salonul îi respinge din nou tablourile. Monet se mută în timpul verii la Saint-Michel. Renoir îl vizitează des deoarece pentru el să picteze în compania lui Monet este ceva plăcut, zice el. În 1870 îsi legalizează relatia cu Camille. Se mută la Trouville unde este surprins de războiul pruso–francez. Bazille cade pe front. Pictează la Londra si în portul olandez Zaandam. Când se întoarce la Paris, Camille mosteneste pe neasteptate o avere. Împreună cu noua lui cunoştinţă Gustav Caillebotte, si cu vecinii săi prieteni înfiinţează Asociaţia Artiştilor Independenţi .
Prima expoziţie o realizează la renumitul fotograf Nadar. Tablourile nu au vânzare prea mare. Criticii şi publicul îi luau în batjocură lucrările. Răsărit de soare devine, în esentă, manifestul impresionismului. În anul următor, se vând la casa de vânzări a lui Drouot tablouri ale lui Monet, Renoir, Sisley si Berthey Morrisot. Treptat se formează un cerc al simpatizantilor noului gen de pictură. Ernest Hoschedé îi cumpără două tablouri. Treptat Hoschedé îsi pierde averea lucru pe care îl resimte si Monet. În 1878 se naste al doilea copil al pictorului. Camille se îmbolnăveste si moare. Apare o idilă între sotia lui Hoschedé, Alice, si Monet. Viata lor împreună atrage cât mai multe batjocuri. În 1883, Monet închiriază o casă pe care o va cumpăra în 1891 si în care va trăi până la sfârsitul vietii. Pictează serii care reprezintă aceleasi teme alese de el, dar în lumini diferite si în alt moment al zilei. Monet, acum fără griji materiale, amenajează o grădină ca o pictură vie…un tablou care poate fi pictat oricând. După moartea sotie s a lui Jean, nu mai părăseste grădina sa. La rugămintea primului ministru de după primul război mondial, prieten cu Monet, acesta din urmă a făcut cadou statului seria Nuferi. În 1922, Monet este bolnav de cataractă la ambii ochi. Este supus unei operatii care reuseste şi artistul se poate întoarce la lucru. Este îngrijit de nora sa Blanche. Monet continuă să picteze până la moartea sa survenită în 1926.
Nicolae Grigorescu
Nicolae Grigorescu (n. 15 mai 1838, Pitaru, judeţul Dâmboviţa, d. 21 iulie 1907, Câmpina) este primul dintre fondatorii picturii române moderne, urmat de Ion Andreescu şi Ştefan Luchian, devenit un simbol pentru tinerele generaţii de artişti care, în primele decenii ale secolului al XX-lea, căutau să identifice şi să aducă la lumină valorile spiritualităţii româneşti.
Date biografice
Nicolae Grigorescu se naşte în satul Pitaru (judeţul Dâmboviţa), fiind al şaselea copil al lui Ion şi al Mariei Grigorescu. În 1845, când îi moare tatăl, familia se mută la Bucureşti, în mahalaua Cărămidarilor, în casa unei mătuşe. După o timpurie ucenicie (1848-1850), în atelierul pictorului ceh Anton Chladek, execută icoane pentru bisericile din Băicoi şi mănăstirea Căldăruşani. În 1856 realizează compoziţia istorică Mihai scăpând stindardul, pe care o prezintă domnitorului Barbu Ştirbei, împreună cu o petiţie prin care solicită ajutor financiar pentru studii. În anii 1856-1857 pictează biserica nouă a mănăstirii Zamfira (judeţul Prahova), apoi, până în anul 1861, biserica mănăstirii Agapia. La intervenţia lui Mihail Kogălniceanu, care îi apreciază calitatea picturii, primeşte o bursă pentru a studia la Paris.
În toamna anului 1861, tânărul Grigorescu pleacă la Paris unde intră la Şcoala de Belle-Arte, frecventând atelierul lui Sebastien Cornu, unde este coleg cu Renoir. Conştient de propriile-i lacune în formaţia artistică, va studia în primul rând desenul şi compoziţia.
Părăseşte însă curând acest atelier şi, atras de concepţiile artistice ale Şcolii de la Barbizon, se stabileşte în această localitate, desăvârşindu-şi educaţia pictorală prin asimilarea experienţei unor artişti ca Millet, Corot, Gustave Courbet şi Théodore Rousseau. Influenţat de acest mediu artistic, Grigorescu este preocupat de însuşirea unor modalităţi artistice novatoare de expresie în atmosfera cultului pentru pictura "en plein-air", ce pregăteşte apropiata afirmare a impresioniştilor. În cadrul "Expoziţiei Universale" de la Paris (1867), participă cu şapte lucrări, expune la Salonul parizian din 1868 tabloul Tânără ţigancă, revine de câteva ori în ţară şi, începând din 1870, participă la Expoziţiile artiştilor în viaţă şi la cele organizate de "Societatea Amicilor Bellelor-Arte". În anii 1873-1874 face călătorii de studii în Italia (Roma, Napoli, Pompei), Grecia şi la Viena. În 1877 este convocat să însoţească armata română în calitate de "pictor de front", realizând la faţa locului în luptele de la Griviţa şi Rahova desene şi schiţe, ce vor sta la baza unor compoziţii.
Din 1879 până în 1890, lucrează îndeosebi în Franţa, fie în Bretania la Vitré, fie în atelierul său din Paris. Revenit în ţară, deschide mai multe expoziţii personale la Ateneul Român între anii 1891 şi 1904. Din 1890 se stabileşte la Câmpina şi se dedică preponderent subiectelor rustice, într-o nesfârşită variaţie a motivului, pictează potrete de ţărănci, care cu boi pe drumuri prăfuite de ţară şi numeroase peisaje cu specific românesc. În 1899 este numit membru de onoare al Academiei Române.
Nicolae Grigorescu se stinge din viaţă la 21 iulie 1907 la Câmpina. În atelier, pe şevalet, se afla ultima sa lucrare, neterminată, Întoarcerea de la bâlci.
Într-un moment decisiv pentru constituirea culturii României moderne — în poezie se afirma geniul lui Eminescu — Nicolae Grigorescu întreprinde o spectaculoasă înnoire a limbajului plastic.
Cu o formaţie în care se recunoaşte filonul tradiţiilor picturii murale, de care se apropie în anii tinereţii, şi, deopotrivă, experienţele impresioniştilor, Grigorescu se manifestă în diverse genuri cu o autoritate care se va prelungi şi după dispariţia artistului. Influenţa covârşitoare pe care a avut-o asupra contemporanilor lui a marcat şi evoluţia generaţiei ce i-a urmat, creaţia sa inaugurînd astfel o tradiţie picturală de amplă rezonanţă.
Ion Andreescu
Ion Andreescu (n. 15 februarie 1850, Bucureşti — d. 22 octombrie 1882, Bucureşti) a fost un pictor, pedagog şi academician român.
Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior şi fără veleităţile publicităţii. Caracterul de introspecţie, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine şi calitate. Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanţa unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de la început lucrările pictorului român au decizia şi consistenţa operei autentice, în ultimii ani ai şederii îl găsim în Franţa, clarificat, stăpîn pe mijloace, construind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică.
Ion Andreescu
Biografie
Din 1869 urmează "Şcoala de arte frumoase" condusă de Theodor Aman, devenind, în 1872, profesor la catedra de desen liniar şi caligrafie a Seminarului episcopal din Buzău. În 1873 se transferă la gimnaziul comunal "Tudor Vladimirescu", apoi, în 1875, la şcoala de meserii din aceeasi localitate. La sfârşitul anului 1878 pleacă la Paris, unde frecventează cursurile "Academiei libere Julian"; verile pictează la Barbizon (unde se întâlneşte cu Nicolae Grigorescu) şi în alte aşezări rurale. O biografie ingrată, scurtă, desfăşurată sub semnul unei condiţii modeste şi a bolii, caracterizată mai degrabă prin absenţa evenimentelor, printr-o descoperire târzie a necesităţii exprimării artistice, a vocaţiei, în sensul profund al cuvântului, dublează o operă nu numai importantă ca extensie, dar definitivă, matură, constituită fără ezitări şi tribulaţii.Profesor de desen într-un oraş provincial, liniştit până dincolo de banalitate, Andreescu se dedică picturii cu o fervoare pe care nimic din atitudinea sa anterioară nu părea s-o anunţe. Pictura apare la tânărul solitar, înclinat spre meditaţie, ca iruperea unei nevoi de comunicare, de exprimare, consumată superior şi fără veleităţile publicităţii. Caracterul de introspecţie, tensiunea de autoexprimare vor fi atributele întregii sale arte, remarcabil de unitare, dealtfel, ca sentiment, atitudine şi calitate. Contactul cu arta românească a timpului nu i-a lipsit, dar importanţa unei confruntări cu problematica limbajului, tot mai ferm aduse în prim-plan de arta europeană a epocii, nu trebuie neglijată. Deşi de la început lucrările pictorului român au decizia şi consistenţa operei autentice, în ultimii ani ai şederii îl găsim în Franţa, clarificat, stăpîn pe mijloace, construind spaţiile cu subtilitatea cromatică pe care o dă doar desăvârşita dezinvoltură tehnică.
Picasso
Picasso - cel mai celebru artist al secolului XX
Picasso a devenit o legenda in timpul vietii si este probabil cel mai celebru artist al secolului XX. Chiar si dupa moarte, locul lui in arta nu a fost egalat.
Pablo Picasso este probabil cel mai faimos artist al secolului XX. El a fost cu siguranta unul dintre cei mai prolifici artisti:intr-o anumita perioada a vietii sale se zvonea ca putea picta chiar trei panze pe zi. Artistul era de asemenea extrem de multilateral, utilizand toate mijloacele imaginabile printre care creionul, acuarela, vopsele de ulei, carbunele, metalul, ghipsul sau resturi colectate din tomberoane. Personalitatea puternica a lui Picasso a dominat viata artistica avangardistica pana in preajma celui de-al doilea razboi mondial si el a fost unul dintre initiatorii schimbarilor radicale din domeniul picturii si al tipariturilor.
Nascut la Malaga, in sudul Spaniei, in 1881, Picasso a fost fiul unui artist care preda desenul si care-si completa veniturile lucrand in calitate de curator al unui muzeu. In copilarie Picasso a dovedit un talent artistic remarcabil pe care parintii i l-au cultivat. Se spune ca atunci cand tatal a vazut lucrarile fiului sau, acesta i-a oferit propria paleta de culori si pensule si a jurat sa nu mai picteze niciodata.
Pregatirea lui Picasso a inceput la Academia de Arta Lonja din Barcelona dar, incepand din 1900 a inceput sa-si petreaca luni intregi la Paris, unde s-a stabilit definitiv in 1904. La acea vreme capitala franceza era centrul artei mondiale si aici Pablo Picasso si-a manifestat pentru prima data stilul sau complet original, in care teme precum dezmostenitii societatii, saracia si disperarea erau zugravite cu o usoara tristete, in tonuri de albastru rece. Starea retinuta a tablourilor din Perioada albastra reflecta si perioada de saracie disperata din viata artistului. Picasso impartia un studio cu un prieten poet si dormeau cu randul in singurul pat existent. Uneori erau nevoiti chiar sa arda unele dintre lucrarile sau schitele pictorului pentru a incalzi incaperea.
miercuri, 18 mai 2011
Franceza-Engleza
Istoria limbii englezeInfluenta foarte mare pe care vorbitorii nativi de limba engleza, in special cei din Marea Britanie si S.U.A. o au asupra industriei filmului, radioului, muzicii, stiintei, Internetului, etc, au facut din limba engleza cea mai raspandita limba din lume. | Istoria limbii engleze Engleza Veche Engleza Mijlocie Engleza Moderna Engleza Americana Viitorul limbii engleze |
Puterea limbii engleze
In prezent, limba engleza contine aproximativ un milion de cuvinte (inclusiv jargonul, expresiile tehnico-stiintifice). Engleza este deci cea mai bogata limba din lume, cu o capacitate extraordinara de a creste si de a se transforma.Limba engleza este a treia cea mai vorbita limba din lume, cu aproximativ 400 de milioane de vorbitori nativi si cel putin inca atatia care o folosesc ca si limba secundara. Dat fiindca primele doua cele mai vorbite limbi sunt chineza si hindusa, care sunt vorbite preponderent in China, respectiv India, limba engleza, care este vorbita pe scara larga in peste 100 de tari, poate fi considerata ca avand acelasi rol ca si limba latina, sau limba greaca, in vremea Imperiului Roman.
| Dificultati: - Limba cu foarte putina inflexiune, expresiile idiomatice - Diferenta dintre cum se scrie si cum se citeste |
Familii de limbi
Limbile sunt grupate in familii de limbi. O familie de limbi este un grup de limbi care au un parinte comun (de multe ori necunoscut).Familia Indo-Europeana:
Limbi Germanice
Limbi Vest-Germanice
Limbi Anglo-Frisiene
Limbi Anglice
Limba Engleza
Familia Indo-Europeana (cunoscuta si sub numele de Ariana, Indo-Teutonica sau Indo-Germanica) are radacini foarte vechi, care nu pot fi urmarite inapoi in istorie.
Limbile care au supravietuit din aceasta familie se impart in unsprezece grupuri (sub-familii):
- Indiana
- Iraniana
- Armeniana
- Elenica
- Albaniana
- Italica
- Baltic-Slavica
- Germanica
- Celtica
- Hetita
- Tochraniana
Limbile germanice se impart in trei grupuri:
- Limbi Est-Germanice
- Limbi Nord-Germanice
- Limbi Vest-Germanice
Abonați-vă la:
Postări (Atom)